"Nu vreau sa supravietuiesc, vreau sa traiesc!"

Se spune ca o viata fara experiente nu e nimic. As completa cu faptul ca daca nu le impartasesti cu cineva special, nu le dai valoare, deci e ca si cum nu ar exista.

Cand mi-ai zis ca ar trebui sa privesc viata ca pe o aventura cred ca eram prea speriata de imensitatea cerului ca sa imi dau seama la ce te referi. Realizand ca in imensitatea cerului poti gasi, indiferent de locul in care te afli, un punct care sa iti readuca confortul psihic dat de ceva familiar, incep sa rationez asupra sfatului primit.

Daca spun aventura, nu imi imaginez un film cu jungle, anaconde si happy end. Imi aduc aminte de expeditiile din copilarie in care puneam la bataie toata energia si toate resursele pentru a descoperi locuri si trairi noi.
Nu exista nimic mai urat decat ceva care ar fi putut sa ne ingradeasca libertatea de a pleca de acasa. Teama era un sentiment total necunoscut, traseul nu era niciodata unul prestabilit si totusi parca de fiecare data stiam unde trebuia sa ajungem. 

Din clipa in care bunica mi-a spus ca pisicile nu stiu sa inoate, nu am facut decat sa astept momentul potrivit pentru a proba spusele ei. Asa ca, intr-o zi calda de vara, am legat pisicile cu niste bucati dintr-un cearceaf si le-am dus la Barlad. Nu inteleg de ce le-am legat, le purtam precum cainii, dar chiar nu stiu care era scopul. Am intrat in rau, pana la mijloc si am dat drumul pisicilor in apa. Am ramas uimiti cu ce viteza inoata, nu numai ca stiau sa o faca. Partea grea a fost sa le uscam, ca nu le puteam duce acasa ude. Ce ar fi zis bunicii?! Le-am tinut nemiscate la soare zeci de minute fara rezultat, iar cand le-am lasat libere ne-am dat seama ca scuturandu-si blana si alergand se usuca imediat.

Cred ca de foarte multe ori intelegem gresit nevoia de maturizare, si de tot atatea ori lucrurile nu ne reusesc pentru ca ne lipseste curajul.