Singura prin Istanbul -partea a 3-a
Am renuntat la cafeaua turceasca din prima dimineata in Istanbul, dupa ce, dupa 2 cescute o doream nespus pe a 3-a, dar intr-o seringa, sa o pot propulsa direct in vena.
- Iti mai aduc ceva?
Cu imi zambet adormit, ii zic sincer:
- O cafea…
(intensa, intr-o cana, nu cescuta, cu foaarte putin zahar si putin lapte)
- Inca una??
- Nu, nu! Nota, te rog.
A doua zi a fost cat se putea de linistita. Indemnul la rugaciune devenise coloana sonora a drumetiilor mele prin Istanbul, abordarile localnicilor si ale comerciantilor devenisera gestionabile, iar despre mitralieristi aflasem ca puteau fi paradoxal de prietenosi.
Am mancat continuu: pepene, castane, baclava cu fistic si ciocolata, placinte sarate turcesti, sarmale si am mers mult pe jos.
Am traversat podul Galata printre pescari si miros puternic de peste, dar cu toate astea cred ca m-am oprit de cel putin 10 ori, de o parte si de cealalta a podului, lasandu-mi privirea sa se piarda in imensitatea golfului. Obiectivul era sa ajung la turnul Galata, pe care il vazusem de pe partea opusa a orasului, dar dupa ce am travesat podul si am inceput sa urc scari si strazi abrupte si trepte si iar trepte, in minte am inceput sa aud cu ecou singurele 2 versuri pe care mi le amintesc din “Noapte de Decembrie” a lui Alexandru Macedonski: “Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul./ Spre Meka se duce cu gandul mereu,“.
Da, stiu, poate ar fi fost mai ok sa fredonez un refren, sau sa ma gandesc la cine ma iubeste, insa am urcat pana la turnul, ce cu putina imaginatie, parea turnul Frumoasei Adormita, cu aceste 2 versuri pe “repeat”.
Am incheiat ziua cu o croaziera culturala pe Bosfor, iar in drum spre hotel, m-am oprit din nou sa observ oamenii care asteptau linistiti, pe iarba, cu toate bucatele intinse pe patura, indemul la ospat. Privindu-i, ma gandeam la cum sunt picnicurile noastre, la care inregistrarile audio se impiedica intre ele, berea stabileste atmosfera, rasetele sporesc apetitul si... mi s-a rupt fimul cand am incercat sa ma imaginez in romantismul apusului, dupa o zi fara mancare...😀
- Iti mai aduc ceva?
Cu imi zambet adormit, ii zic sincer:
- O cafea…
(intensa, intr-o cana, nu cescuta, cu foaarte putin zahar si putin lapte)
- Inca una??
- Nu, nu! Nota, te rog.
A doua zi a fost cat se putea de linistita. Indemnul la rugaciune devenise coloana sonora a drumetiilor mele prin Istanbul, abordarile localnicilor si ale comerciantilor devenisera gestionabile, iar despre mitralieristi aflasem ca puteau fi paradoxal de prietenosi.
Am mancat continuu: pepene, castane, baclava cu fistic si ciocolata, placinte sarate turcesti, sarmale si am mers mult pe jos.
Am traversat podul Galata printre pescari si miros puternic de peste, dar cu toate astea cred ca m-am oprit de cel putin 10 ori, de o parte si de cealalta a podului, lasandu-mi privirea sa se piarda in imensitatea golfului. Obiectivul era sa ajung la turnul Galata, pe care il vazusem de pe partea opusa a orasului, dar dupa ce am travesat podul si am inceput sa urc scari si strazi abrupte si trepte si iar trepte, in minte am inceput sa aud cu ecou singurele 2 versuri pe care mi le amintesc din “Noapte de Decembrie” a lui Alexandru Macedonski: “Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul./ Spre Meka se duce cu gandul mereu,“.
Da, stiu, poate ar fi fost mai ok sa fredonez un refren, sau sa ma gandesc la cine ma iubeste, insa am urcat pana la turnul, ce cu putina imaginatie, parea turnul Frumoasei Adormita, cu aceste 2 versuri pe “repeat”.
Am incheiat ziua cu o croaziera culturala pe Bosfor, iar in drum spre hotel, m-am oprit din nou sa observ oamenii care asteptau linistiti, pe iarba, cu toate bucatele intinse pe patura, indemul la ospat. Privindu-i, ma gandeam la cum sunt picnicurile noastre, la care inregistrarile audio se impiedica intre ele, berea stabileste atmosfera, rasetele sporesc apetitul si... mi s-a rupt fimul cand am incercat sa ma imaginez in romantismul apusului, dupa o zi fara mancare...😀
Pentru ziua a 3-a mi-am propus sa ma trezesc devreme, obiectivul principal fiind vestitul bazar.
Imi beau cafeaua la hotel, ma imbrac si ma gandesc ca intelept ar fi sa mananc, inainte sa dau curs aventurii.
Ora 9 si putin, plec, intru in prima terasa colorata pe care o intalnesc.
- Buna dimineata lady.
- Buna dimineata, as vrea sa iau micul dejun
- Nu, imi pare rau, doar bauturi.
- Pff...in regula, zi frumoasa sa ai!
Imi amintesc ca in apropierea parcului palatului Topkapi, vazusem un local cocotat pe un deal, cu o terasa superba, plina cu flori. Merg acolo, era gol.
- Buna dimineata, este deschis?
- Buna dimineata. Da, dar servim doar bauturi
- Si micul dejun?
- Dupa ora 10, chiar 10.30
(minunat 😢, dar bine ca aveti castane, pepene si covrigi la orice ora).
Un ospatar imi spusese ca pot ajunge pe jos, din zona hotelului meu, pana la Grand Bazar.
Mergand cu privirea imprastiata si mintea blocata, aud o voce, masculina, evident, cu o tonalitate joviala:
- Hey lady, unde mergi!?
Ce intrebare mai e si asta? Am trecut cumva de un punct al frontierei fara sa dau pasaportul la stampilat? Nu, normal! Initial am vrut sa ma prefac ca nu aud, sau ca nu inteleg, insa cuvintele mi-au iesit inainte sa decid ce e mai bine sa fac.
- Buna dimineata!
- Te duci la Grand Bazar? Nu vrei sa bem o cafea inainte?
- Nu, multumesc!
- Un ceai?
- Nu!
- De ce???
- Acolo de unde vin eu, « NU » poate fi simplu, fara virgula si explicatie.
Cum evident nu impartaseam aceleasi idei, cotinua.
- Esti maritata?
Neimaginandu-mi ca avea resurse sa-mi combata orice raspuns, ii spun cu entuziasm, de parca tocmai isi daduse auto-gol :
- Da!
- Aici in Turcia?
Ce ai vere????Deci cu ocazia comertul de dupa revolutie, am luat de la voi si unele idei, iar cu ele am renuntat la ale noastre...
- Pai daca sunt maritata, maritata raman in orice colt al lumii. Mi-a parut bine, la revedere!
- Poate cand te intorci?
Da da, asteapta-ma aici.
Marele Bazar, sau labirintul cu “capcane”, asa cum mi se pare ca ar mai putea fi numit.
Prima data mi-au furat atentia mirosurile, condimentele. Chiar daca nu le vedeai, ele erau peste tot.
Vazandu-le, am avut impresia ca as putea da culoare si gust chiar si cartonului, prin ele (bine, nu neaparat eu personal :d)
Am iesit pe aceeasi usa pe care am intrat, nu am mai gasit magazinul in care vazusem ceva de achizionat, comerciantii mi-au furat toata energia, m-am simtit mai obosita decat dupa ce am urcat sutele de trepte pana la Galata, iar la finalul zilei am mers in bazarul micut din apropierea hotelului, din care am cumparat tot ce-mi propusesem sa cumpar.
Urmatoarea zi pe la pranz am plecat spre casa, cu o stare buna si cu gandul ca as reveni, candva, in viata asta.
Imi beau cafeaua la hotel, ma imbrac si ma gandesc ca intelept ar fi sa mananc, inainte sa dau curs aventurii.
Ora 9 si putin, plec, intru in prima terasa colorata pe care o intalnesc.
- Buna dimineata lady.
- Buna dimineata, as vrea sa iau micul dejun
- Nu, imi pare rau, doar bauturi.
- Pff...in regula, zi frumoasa sa ai!
Imi amintesc ca in apropierea parcului palatului Topkapi, vazusem un local cocotat pe un deal, cu o terasa superba, plina cu flori. Merg acolo, era gol.
- Buna dimineata, este deschis?
- Buna dimineata. Da, dar servim doar bauturi
- Si micul dejun?
- Dupa ora 10, chiar 10.30
(minunat 😢, dar bine ca aveti castane, pepene si covrigi la orice ora).
Un ospatar imi spusese ca pot ajunge pe jos, din zona hotelului meu, pana la Grand Bazar.
Mergand cu privirea imprastiata si mintea blocata, aud o voce, masculina, evident, cu o tonalitate joviala:
- Hey lady, unde mergi!?
Ce intrebare mai e si asta? Am trecut cumva de un punct al frontierei fara sa dau pasaportul la stampilat? Nu, normal! Initial am vrut sa ma prefac ca nu aud, sau ca nu inteleg, insa cuvintele mi-au iesit inainte sa decid ce e mai bine sa fac.
- Buna dimineata!
- Te duci la Grand Bazar? Nu vrei sa bem o cafea inainte?
- Nu, multumesc!
- Un ceai?
- Nu!
- De ce???
- Acolo de unde vin eu, « NU » poate fi simplu, fara virgula si explicatie.
Cum evident nu impartaseam aceleasi idei, cotinua.
- Esti maritata?
Neimaginandu-mi ca avea resurse sa-mi combata orice raspuns, ii spun cu entuziasm, de parca tocmai isi daduse auto-gol :
- Da!
- Aici in Turcia?
Ce ai vere????Deci cu ocazia comertul de dupa revolutie, am luat de la voi si unele idei, iar cu ele am renuntat la ale noastre...
- Pai daca sunt maritata, maritata raman in orice colt al lumii. Mi-a parut bine, la revedere!
- Poate cand te intorci?
Da da, asteapta-ma aici.
Marele Bazar, sau labirintul cu “capcane”, asa cum mi se pare ca ar mai putea fi numit.
Prima data mi-au furat atentia mirosurile, condimentele. Chiar daca nu le vedeai, ele erau peste tot.
Vazandu-le, am avut impresia ca as putea da culoare si gust chiar si cartonului, prin ele (bine, nu neaparat eu personal :d)
Am iesit pe aceeasi usa pe care am intrat, nu am mai gasit magazinul in care vazusem ceva de achizionat, comerciantii mi-au furat toata energia, m-am simtit mai obosita decat dupa ce am urcat sutele de trepte pana la Galata, iar la finalul zilei am mers in bazarul micut din apropierea hotelului, din care am cumparat tot ce-mi propusesem sa cumpar.
Urmatoarea zi pe la pranz am plecat spre casa, cu o stare buna si cu gandul ca as reveni, candva, in viata asta.
