Am avut un tata care iubea sa citeasca,
din acest motiv am crescut inconjurata de carti, care, inainte sa ma faca sa le
iubesc, devenisera cosmarul serilor de iarna petrecute in casa si umbra
vacantelor de vara de dupa clasa I.
Am si acum in minte imaginea cu tata stand intins pe pat, cu fata ascunsa dupa una dintre cartile lui vechi, intorcand atat de repede paginile galben-maronii, cu scris imposibil de mic, incat ajunsesem sa ma intreb: “oare chiar citeste tot?”.
Nu am avut ocazia sa-l intreb daca imi simtea privirea sau strategia de a ma atrage in pasiunea lui presupunea sa se opreasca din cand in cand si sa ma intrebe:
- Ai ajuns la litera “M”?
Dar eram copilul lui ascultator, prin urmare raspundeam scurt “da”, asteptand cu emotie ceea ce urma.
- Ia vino putin.
- Ce scrie aici?
Ratiunea de azi imi spune ca era perfect constient ca nu era suficient sa cunosc literele, creierul meu avea nevoie de timp pentru a evolua de la “ Ana are mere” la “cuvinte pentru oameni mari”.
Dupa ce am invatat toate literele, le-am
citit fratilor mei Alba ca Zapada si cei sapte pitici, pana am rupt cartea.
Mama ne-a cusut-o si cu toate ca fratii mei memorasera textul, au citit-o si ei
singuri.
A urmat Dumbrava Minunata a lui Sadoveanu.
Ma speriase putin cand am vazut-o, insa m-au prins aventurile Lizucai si am parcurs-o destul de repede.
Sigura pe mine, am iesit afara cu cartea in mana, pregatita sa-i fac tatalui meu un rezumat, astfel incat sa primesc permisiunea sa merg la joaca. Mi-a cerut cartea, s-a jucat cateva secunde cu ea, de parca ar fi fost un evantai si ma surprinde din nou:
- Cine a scris cartea asta?
M-a trimis sa o mai citesc o data. Cu convingerea ca fusesem nedreptatita, am mai stat ceva timp in casa, nu am recitit-o, dar niciodata n-am mai deschis o carte fara sa ma intreb cine e autorul.
La scurt timp, primesc spre lecturare Fat Frumos din Lacrima a lui Eminescu. Avea coperti albastre cartonate si multele pagini cu desene in stil anime alb-negru, mi-au dat speranta falsa ca voi ajunge rapid la ultima pagina a basmului. Nu cred ca am trecut vreodata de pagina nr. 10.
Dupa ce am citit Cuore inima de copil de Edmondo de Amicis, ceva s-a schimbat in mintea mea. Atat de tare mi-a patruns in suflet cartea aia, incat am sustras-o din biblioteca copilariei si am asezat-o in biblioteca omului matur, langa alte carti ale lui de Amicis.
Am citit din proprie intiativa Colt Alb de Jack London, dupa care tata mi-a
dat cateva romane politiste.
Nu mai stiu despre ce romane era vorba, mi-a placut suspansul din ele si mai ales discutiile cu tata pe baza lor. Verifica periodic momentul la care ajunsesem si-mi amintesc ca era curios daca eram capabila sa intuiesc deznodamantul.
Nu mai stiu despre ce romane era vorba, mi-a placut suspansul din ele si mai ales discutiile cu tata pe baza lor. Verifica periodic momentul la care ajunsesem si-mi amintesc ca era curios daca eram capabila sa intuiesc deznodamantul.
Una peste alta, acum 5 ani mi-am indreptat atentia catre clasicii rusi, iar astazi, daca cineva ma intreaba care este cartea mea preferata, raspund fara sa gandesc: Dostoievski – Crima si pedeapsa.
Cat talent trebuie sa aiba un scriitor, astfel incat sa-si faca cititorii sa fie fascinati de un criminal, care-si justifica crima, retoric, prin ideea: “O fiinta superioara are oare dreptul sa savarseasca o crima daca aceasta este in folosul intregii umanitati?".
