De ce ai nevoie ca sa mergi singura in Istanbul?
De 3 bilete de avion si putin curaj?
De 3 bilete de avion si putin curaj?
Pai hai sa vedem: Cata s-a imbolnavit, Georgiana a renuntat, iar curaj…probabil mi l-a dat mama si pe al ei cand m-a adus pe lume .
Cele de mai sus fiind bifate, zic sa mai intreb in jur: ce sa fac? Ce sa nu fac? Tu ce ai face sau ce n-ai face?
Cum probabil nimeni nu a fost interesat sa-si asume responsabilitatea unei eventuale disparitii a moldovencei prin Istanbul, am primit doar elocventul raspuns “nu stiu, fa si tu ce simti”, si am facut: valiza, mi-am activat optiunea pentru apeluri si internet in Turcia si am plecat.
Cum imi place haosul in general si in vacante, in special, nu mi-am facut o lista cu obiective de vizitat sau itinerarii, dar, pentru confortul psihic, am salvat in telefon cateva poze cu traseul de la aeroport catre hotel, din care retinusem clar ca trebuie sa iau metroul, dupa care un tramvai pana la Sultanahmet, unde se afla hotelul.
Aterizam si captivata de ce vad in jur: aeroportul imens, amenajat modern, recent renovat (asa am crezut atunci, insa aveam sa aflu ca realitatea era putin diferita
), oameni si mai ales femei altfel, incerc sa ma concentrez pe cele 2 lucruri importante: metroul si telefonul.
Dar, contrar asteptarilor, niciun indicator catre metrou si nicio liniuta de semnal la tel. Minunat! imi zic calm.
Aleg sa urmez multimea, fara sa zaresc alte posibilitati, gandesc ca o fi un motiv pentru care toata lumea merge in aceeasi directie. Luam liftul, coboram! Ah, super, catre metrou merge.
Usile liftului se deschid si in loc de metrou, rasare o imensa parcare, masini, multe autobuze, oameni imbracati aproape civil cu “mitraliere” la piept, cum doar prin “Homeland” mai vazusem.
Defilez repetat, dar relaxata pe lungimea parcarii, in ideea sa gasesc o iesire, pentru a gasi calea spre metrou, dar nu frate, de acolo nu te puteai intoarce. Semnalul telefonului nu voia sa se activeze, constant cineva ma privea si la un moment dat aud:
- Miss, ai nevoie de ajutor?
- Multumesc, da! Trebuie sa ajung aici (si-i arat poza de pe telefon)
- Ah, ok! trebuie sa iei autobuzul 16
- Pai nu, eu trebuie sa iau metroul, vezi, asa scrie aici (ii arat din nou poza)
- Nu miss, autobuzul...16!
Ma indepartez neincrezatoare si intreb pe altcineva. Raspuns: autobuzul 16.
Bine fratilor, fie ca voi, oricum variante nu prea am.
Imi cumpar faimosul Istanbulkart si ma indrept catre autobuzul 16, dar inainte sa urc intreb:
- Ajunge la Sultanahmet, da?
- Da!
Ma asez la fereastra, in scurt timp pleaca, verific pentru a 10-a oara telefonul, respir adanc si-mi spun: sunt in Turcia (sper), nu prea stiu unde ma duce acest autobuz 16, telefon nu am, dar cumva, totul va fi asa cum am gandit...sau macar pe aproape.
Dupa aproximativ 45 de minute si cateva statii, autobuzul opreste si toti pasagerii coboara. Dupa ce ii privesc pe fiecare dintre ei, imi fac si eu curaj.
- Maaaama!!!!!cat de frumos e parcul asta, cat de verde e, ce palmieri, ce fantani!!!ce moschee frumoasa, albastra! Uite-o si pe cea roz...Locatie: Sultanahmet si acum?
Cu zambetul pana la urechi, profund detasata de situatie (eram intr-un oras cu cam atatia locuitori cati are tara mea, fara telefon, cautand un hotel cu un nume extrem de sugestiv – Istanbul Hotel), pornesc in zgomot de troler pe piatra cubica, catre primul “mitralierist” pe care il vad. Acesta, extrem de incantat de abordare, imi spune sa merg spre mare. Ii multumesc, dar...Wow, smecher! Cam cat merg catre mare?
..........................................................................................................................................................
Va urma!
Cum probabil nimeni nu a fost interesat sa-si asume responsabilitatea unei eventuale disparitii a moldovencei prin Istanbul, am primit doar elocventul raspuns “nu stiu, fa si tu ce simti”, si am facut: valiza, mi-am activat optiunea pentru apeluri si internet in Turcia si am plecat.
Cum imi place haosul in general si in vacante, in special, nu mi-am facut o lista cu obiective de vizitat sau itinerarii, dar, pentru confortul psihic, am salvat in telefon cateva poze cu traseul de la aeroport catre hotel, din care retinusem clar ca trebuie sa iau metroul, dupa care un tramvai pana la Sultanahmet, unde se afla hotelul.
Aterizam si captivata de ce vad in jur: aeroportul imens, amenajat modern, recent renovat (asa am crezut atunci, insa aveam sa aflu ca realitatea era putin diferita
), oameni si mai ales femei altfel, incerc sa ma concentrez pe cele 2 lucruri importante: metroul si telefonul.Dar, contrar asteptarilor, niciun indicator catre metrou si nicio liniuta de semnal la tel. Minunat! imi zic calm.
Aleg sa urmez multimea, fara sa zaresc alte posibilitati, gandesc ca o fi un motiv pentru care toata lumea merge in aceeasi directie. Luam liftul, coboram! Ah, super, catre metrou merge.
Usile liftului se deschid si in loc de metrou, rasare o imensa parcare, masini, multe autobuze, oameni imbracati aproape civil cu “mitraliere” la piept, cum doar prin “Homeland” mai vazusem.
Defilez repetat, dar relaxata pe lungimea parcarii, in ideea sa gasesc o iesire, pentru a gasi calea spre metrou, dar nu frate, de acolo nu te puteai intoarce. Semnalul telefonului nu voia sa se activeze, constant cineva ma privea si la un moment dat aud:
- Miss, ai nevoie de ajutor?
- Multumesc, da! Trebuie sa ajung aici (si-i arat poza de pe telefon)
- Ah, ok! trebuie sa iei autobuzul 16
- Pai nu, eu trebuie sa iau metroul, vezi, asa scrie aici (ii arat din nou poza)
- Nu miss, autobuzul...16!
Ma indepartez neincrezatoare si intreb pe altcineva. Raspuns: autobuzul 16.
Bine fratilor, fie ca voi, oricum variante nu prea am.
Imi cumpar faimosul Istanbulkart si ma indrept catre autobuzul 16, dar inainte sa urc intreb:
- Ajunge la Sultanahmet, da?
- Da!
Ma asez la fereastra, in scurt timp pleaca, verific pentru a 10-a oara telefonul, respir adanc si-mi spun: sunt in Turcia (sper), nu prea stiu unde ma duce acest autobuz 16, telefon nu am, dar cumva, totul va fi asa cum am gandit...sau macar pe aproape.
Dupa aproximativ 45 de minute si cateva statii, autobuzul opreste si toti pasagerii coboara. Dupa ce ii privesc pe fiecare dintre ei, imi fac si eu curaj.
- Maaaama!!!!!cat de frumos e parcul asta, cat de verde e, ce palmieri, ce fantani!!!ce moschee frumoasa, albastra! Uite-o si pe cea roz...Locatie: Sultanahmet si acum?
Cu zambetul pana la urechi, profund detasata de situatie (eram intr-un oras cu cam atatia locuitori cati are tara mea, fara telefon, cautand un hotel cu un nume extrem de sugestiv – Istanbul Hotel), pornesc in zgomot de troler pe piatra cubica, catre primul “mitralierist” pe care il vad. Acesta, extrem de incantat de abordare, imi spune sa merg spre mare. Ii multumesc, dar...Wow, smecher! Cam cat merg catre mare?
..........................................................................................................................................................
Va urma!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu