Singura prin Istanbul - partea a 2-a

(nimic din poveste nu este hiperbolizat, poate putin cenzurat :d)

Imi apuc trolerul ca pe un copil nazdravan si incep sa merg in directia indicata de mitralierist, dar dupa 5 minute, instinctul imi sopteste: “opreste-te”.
Marea era aproape, ii simteam mirosul, hotelul nu putea fi foarte departe. Usor descumpanita, sau poate doar obosita, privesc in jur…heiii, o agentie de turim, poate ma poate ajuta cineva acolo. Ma apropii, era inchis. Dar stai, tanarul de pe bancuta din fata agentiei, nu pare prea ocupat.
- Buna, scuza-ma, caut acest hotel, strada…
Analizeaza intrebator poza pe care i-o arat si isi scoate telefonul. Cauta.
- Ar trebui sa o iei pe strada aceea (imi arata), dupa care stanga si…internet ai?
- Din pacate nu…
- Nu cred ca reusesti sa gasesti hotelul fara internet, e ok daca te duc eu?
- Sa ma duci tu? La hotelul meu?
- Da, nu acolo vrei sa ajungi?
- Mda…dar, nu vreau sa te deranjez…
- E in regula
Si fara alte cuvinte pleaca, iar eu il urmez (oricum, ce altceva as fi putut face?).
Nu-mi plac mie oamenii care vorbesc obsesiv de mult, insa tinerelul era suspect de tacut.
Si pentru ca linistea incepuse sa sufoce zgomotul facut de troler si sa-mi alimenteze monstrii, il intreb, inlantuit, 4 chestii, in speranta ca il voi face sa vorbeasca mai mult:
- Cum te cheama? Esti turc? Locuiesti in Istanbul? Esti student?
Raspunde scurt si la un moment dat se opreste.
- Aici este? Acesta este hotelul?
Nu scrie nimic nicaieri. El nu-mi raspunde si incepe o conversatie in turca cu o doamna. La scurt timp, o saluta si se apropie din nou de mine.
- Nu e acesta, dar mi-a explicat cum il putem gasi.
- Ok (sper ca despre hotelul meu ati discutat, nu despre mine)
Dar, dupa alte 5 minute de mers , bucurieeee: “Istanbul hotel”.
- Vai, iti multumesc mult. Multumesc . Multumesc

- Buna.
- Buna. Rezervarea pe numele….
- Rezervarea era pentru 2 persoane, sunteti singura?
- Singura, da. Imi dati va rog parola de la internet.

I-am linistit pe oamenii care ma cautasera, le-am explicat ca o sa putem vorbi doar seara, am promis ca nu o sa stau noaptea prin oras, mi-am improspatat fizicul mi-am privit mecla obosita in oglinda si am pornit catre prima mea intalnire oficiala cu orasul care leaga discret 2 continente.

Previzibil, primul obiectiv pentru o fomista, unul dintre restaurantele turcesti. L-am ales pe cel care m-a inspirat cel mai mult in apropierea pietei Sultanahmet si am ales bine.
Dupa ce mi-am racapatat fortele, m-am gandit ca ar fi interesant ca in prima zi sa nu caut locuri, ci o sa le descopar, asa ca am luat-o la pas pe stradutele inguste, colorate si pline de oameni care ma salutau energic :
- Hey lady, esti din Rusia? Vino sa bei un ceai, intra macar putin.
Prima reactie la aceasta abordare a fost: wow, astia chiar stiu sa te faca sa te simti turist dorit. Timpul avea sa ma faca sa-mi mai schimb prima impresie.
Dupa ce ratacesc cateva zeci de minute pe stradute, ma intorc pe strada principala, de unde zaresc intrarea intr-un parc imens.
Era intrarea in parcul palatului Topkapi. O poarta enorma, care te facea sa crezi ca dincolo de ea este o alta lume. La intrare te intampina tacticosii cocatori de castane pe care nu ai cum sa-i eviti si nici nu trebuie, sunt delicioase castanele lor. Cu punga de castane in mana, cobor cateva trepte si incepe raiul: o alee lata, copaci uriasi, fantani cu joc rebel de apa, flori multicolore aliniate militareste, iarba parca pictata si in capatul aleii…MAREA. Ce ai putea sa-ti doresti mai mult???
Fericita, hotarasc sa savurez momentul, linistea, frumusetile din jur si ma asez peste granite intre umbra si soare, pe marginea unei piscine a unei fantani arteziene. Dupa aproximativ 9 minute, cineva imi tulbura linistea cu o intrebare pe care nu reusesc sa o incadrez in momentul meu:
- Daca ghicesc cati ani ai, dai o cafea.
Profund nedumerita, privesc mai intai in partea opusa, apoi il privesc pe el. Wow, de unde ai aparut vere?
- Nu o sa ghicesti niciodata cati ani am, iar eu cafea beau doar dimineata.
- De unde esti? Obisnuiesti sa calatoresti singura?
- Din Romania sunt si nu obisnuiesc sa calatoresc singura .
- Ce ai vizitat pana acum?
- Nimic, abia am ajuns
- Si ce planuri ai?
(Pe bune? Vrei sa socializam?)
- Astazi o sa ma plimb prin zona, fara o destinatie definita, de maine o sa vizitez obiectivele simbol ale orasului
- Vrei sa te ajut sa le gasesti?
- Nu nu, multumesc. Eu o sa plec acum…
- Te superi daca te insotesc?
- Sunt foarte prietenosi oamenii din acest oras…
(zambeste)
- Ai venit cu avionul?
- Da
- Si cum ti s-a parut noul aeroport?
- Ataturk este aeroport nou?
- Nu, Ataturk a fost inchis, toate zborurile au fost preluate de cel nou… Istanbul International Aeroport
- Stai stai, n-oi fi eu un turist pregatit, dar stiu ce-mi scrie pe biletul de avion
- Te superi daca mi-l arati?
- Hmm, stai sa-l caut
- Uite, uite… Ataturk, vezi???
- Ha ha, compania ta nu a actualizat denumirea aeropotului pe bilet…
(esti nebuuuuun, de asta singura mea optiunea pentru a ajunge la hotel era autobuzul
16, metrou nu exista pentru ca eu aterizasem pe un aeroport diferit fata de cel de pe bilet, multumesc Tarom).
Era perioada ramadanului, iar dupa apus agitatia orasului parca s-a decantat in mare.
Piata Sultanahmet, unde se afla Moscheea Albastra si vestita Hagia Sophia, s-a transformat in loc de picnic pe timp de seara. O gramada de oameni, adulti si copii asezati pe paturile intinse pe iarba, asteptau calm chemarea la ospat. Am ramas sa-i privesc o perioada, le-am urmarit gesturile, zambetele, calmitatea…(oare ce ati facut toata ziua, ati fost si voi parte din haos sau voi sunteti partea care echilibreaza balanta?).

Stiti momentul acela in care la scoala nu priveai profesorul in ochi, de teama sa nu te asculte? Ee, cam asa incepusem sa fiu nevoita sa ma comport dupa o zi si jumatate singura in Istanbul, dar ca sa nu mai aud “Lady, hai putin la mine, doar sa te uiti”, “lady, hai sa bem o cafea sau un ceai”. Apropo de ceai, daca va e teama de intensul ceai turcesc, dar cineva va ofera unul de mere, nu-l refuzati, e delicios.

Trecand peste peripetiile personale, declar ca e absolut fascinanta fosta capitala a Imperiului Otoman, iar avantaul de a o vizita singur este ca poti sa poposesti cat vrei la obiectivele care iti plac (am intrat de 3 ori in Libraria lui Ahmed al III lea, din palatul Topkapi :d). Si as adauga si faptul ca intri mult in contact cu locuitorii, iar ei cu siguranta iti imbogatesc experienta.

Singura prin Istanbul - prima parte

De ce ai nevoie ca sa mergi singura in Istanbul?
De 3 bilete de avion si putin curaj?

Pai hai sa vedem: Cata s-a imbolnavit, Georgiana a renuntat, iar curaj…probabil mi l-a dat mama si pe al ei cand m-a adus pe lume .

Cele de mai sus fiind bifate, zic sa mai intreb in jur: ce sa fac? Ce sa nu fac? Tu ce ai face sau ce n-ai face?
Cum probabil nimeni nu a fost interesat sa-si asume responsabilitatea unei eventuale disparitii a moldovencei prin Istanbul, am primit doar elocventul raspuns “nu stiu, fa si tu ce simti”, si am facut: valiza, mi-am activat optiunea pentru apeluri si internet in Turcia si am plecat.
Cum imi place haosul in general si in vacante, in special, nu mi-am facut o lista cu obiective de vizitat sau itinerarii, dar, pentru confortul psihic, am salvat in telefon cateva poze cu traseul de la aeroport catre hotel, din care retinusem clar ca trebuie sa iau metroul, dupa care un tramvai pana la Sultanahmet, unde se afla hotelul.
Aterizam si captivata de ce vad in jur: aeroportul imens, amenajat modern, recent renovat (asa am crezut atunci, insa aveam sa aflu ca realitatea era putin diferita :D), oameni si mai ales femei altfel, incerc sa ma concentrez pe cele 2 lucruri importante: metroul si telefonul.
Dar, contrar asteptarilor, niciun indicator catre metrou si nicio liniuta de semnal la tel. Minunat! imi zic calm.
Aleg sa urmez multimea, fara sa zaresc alte posibilitati, gandesc ca o fi un motiv pentru care toata lumea merge in aceeasi directie. Luam liftul, coboram! Ah, super, catre metrou merge.
Usile liftului se deschid si in loc de metrou, rasare o imensa parcare, masini, multe autobuze, oameni imbracati aproape civil cu “mitraliere” la piept, cum doar prin “Homeland” mai vazusem.
Defilez repetat, dar relaxata pe lungimea parcarii, in ideea sa gasesc o iesire, pentru a gasi calea spre metrou, dar nu frate, de acolo nu te puteai intoarce. Semnalul telefonului nu voia sa se activeze, constant cineva ma privea si la un moment dat aud:
- Miss, ai nevoie de ajutor?
- Multumesc, da! Trebuie sa ajung aici (si-i arat poza de pe telefon)
- Ah, ok! trebuie sa iei autobuzul 16
- Pai nu, eu trebuie sa iau metroul, vezi, asa scrie aici (ii arat din nou poza)
- Nu miss, autobuzul...16!
Ma indepartez neincrezatoare si intreb pe altcineva. Raspuns: autobuzul 16.
Bine fratilor, fie ca voi, oricum variante nu prea am.
Imi cumpar faimosul Istanbulkart si ma indrept catre autobuzul 16, dar inainte sa urc intreb:
- Ajunge la Sultanahmet, da?
- Da!
Ma asez la fereastra, in scurt timp pleaca, verific pentru a 10-a oara telefonul, respir adanc si-mi spun: sunt in Turcia (sper), nu prea stiu unde ma duce acest autobuz 16, telefon nu am, dar cumva, totul va fi asa cum am gandit...sau macar pe aproape.
Dupa aproximativ 45 de minute si cateva statii, autobuzul opreste si toti pasagerii coboara. Dupa ce ii privesc pe fiecare dintre ei, imi fac si eu curaj.
- Maaaama!!!!!cat de frumos e parcul asta, cat de verde e, ce palmieri, ce fantani!!!ce moschee frumoasa, albastra! Uite-o si pe cea roz...Locatie: Sultanahmet si acum?
Cu zambetul pana la urechi, profund detasata de situatie (eram intr-un oras cu cam atatia locuitori cati are tara mea, fara telefon, cautand un hotel cu un nume extrem de sugestiv – Istanbul Hotel), pornesc in zgomot de troler pe piatra cubica, catre primul “mitralierist” pe care il vad. Acesta, extrem de incantat de abordare, imi spune sa merg spre mare. Ii multumesc, dar...Wow, smecher! Cam cat merg catre mare?
..........................................................................................................................................................
Va urma!