"Mai scriu dimineata. Noapte buna iubire."

In cutia cu amintiri, printre jurnale din adolescenta, poze, biletele si scrisori de toate felurile, am gasit sursa calitatii mele de visatoare incurabila. Desigur, este vorba tot despre un visator care imi oferea mult prea devreme, mult prea mult decat imi doream la varsta la care ma fascina noul si libertatea absoluta. Si totusi,"idila", asa cum o numea el, mi-a dat atat de multa incredere in mine si in oameni, incat ajunsesem sa cred ca el era doar una dintre zecile de clone ale unui om minunat, pe care eu aveam sa le intalnesc mai tarziu. Nu a fost chiar asa...:))))

                                                                                                                        "Duminica, 1 sept. 20.45

"Am promis...

Cerul mi-e martor ca nu-mi doresc altceva decat sa fim NOI. Pentru ca am inceput sa te simt si e placut. Te vad cu ochii mintii asa cum poate nimeni nu a avut privilegiul pana acum; esti goala, marmura alba a pielii tale ma infioara; mirosi a vara, mirosi a copilarie, sanii tai tresalta speriati de atingerea fierbinte a buzelor mele, pulpele-ti stau lipite, ascunzand pudice un adevarat tumult de placere fierbinte...As vrea sa te musc, dar mi-e teama ca o sa-ti stirbesc statuia. Arati nemaipomenit...

Imi place de obicei sa visez. De fapt ma hranesc cu iluzii, si asta deoarece realitatea nu e asa cum as vrea sa fie. Esti aici, te vad, te simt oarecum si asta mi-e de ajuns. Insa se intampla de multe ori sa-mi doresc mai mult, stiind mai ales ca e imposibil.

Mi-e somn...

As vrea sa te visez...Goala si fierbinte...

Mai scriu dimineata. Noapte buna iubire.

                                                                                                                                     

 Sambata, 07.30

M-am trezit un pic bulversat si necajit. In primul rand ca am avut ghinionul sa nu te visez si in al doilea rand ma intreb de ce nu te-am visat? Curios.

Mai e un pic si in scurta noastra idila o sa intervina unele "schimbari". Vei pleca...Locul gol lasat nu-l va putea umple nimeni. Pentru ca esti unica, esti TU, doar tu ai ochii cei mai frumosi...Esti ca si fulgul de nea ce mi-a cazut din zborul lui inconstient in palma, speriat ca daca l-as saruta, ar pieri.

Esti boarea noptilor de vara ce mi-au racorit fruntea, sapand in ea santuri de placeri si uitari.

O sa-mi fie dor de tine...Poate nu o sa ne intalnim asa repede, dar nu te voi iubi mai putin. Sa fii sigura. Si sa mai fii sigura de un lucru: nu te-am mintit in niciun moment. Poate am fost prea sincer...

Te iubesc, te ador, te astept."

Brancusi e al nostru! Noi ai cui suntem????

In speranta ca putinele cunostinte pe care le am despre asa numitul "geniu al spiritualitatii romanesti" vor deveni coerente si de asemenea cu gandul ca voi gasi raspunsuri la multele intrebari pe care le-am formulat retoric de cand promovarea "Cuminteniei Pamantului" pare ca a devenit cea mai importanta actiune nationala, am urmarit o emisiune dedicata lui Brancusi.

In cadrul emisiunii, pe langa promovarea intentiei guvernului nostru de a plati 11 milioane de euro pentru sculptura, era dezbatuta problema aducerii osemintelor artistului de la cimitirul din Paris in Romania. 

In momentul in care am auzit afirmatia intreb: De ce nu a venit sa moara acasa? De parca m-ar fi auzit, imediat invitatul emisiunii vine cu explicatia. Brancusi ar fi facut mai multe cereri de repatriere, dar acestea au fost respinse de Gheorghe Gheorghiu Dej, actiunea facand parte din procesul bolsevicilor de indepartare a oamenilor de cultura, cu intentii asupritoare.

Scurse alte cateva zeci de minute in care am auzit tot felul de lucruri pozitive despre sculptor, cum ar fi intentia de a lasa 200 din lucrarile sale mostenire statului roman, oferta care i-a fost refuzata, realizez ca de fapt nimeni nu-l contesta pe artist si nici munca sau valorea sa. Nu nu, chiar nu e despre Brancusi, este despre cei care ne conduc si despre incapacitatea lor de a lucra impreuna pentru binele comun. Personal imi doresc sa se inteleaga prioritatile din aceasta tara, sa se investeasca si natiunea sa fie indemnata sa doneze in functie de ele, daca situatia o cere.

Cadrul creat mi-a indus in minte scena unei satire. "Unui om de conditie medie i s-a oferit acum ceva timp un ferrari, bun al familiei, il refuza din diverse motive, iar dupa cativa ani isi da seama ce valoare reprezinta acel ferrari si incepe sa ceara bani tuturor membrilor familiei sa achizitioneze masina, folosindu-se de argumente de ordin spiritual, in conditiile in care casa in care locuieste ar avea nevoie de multe reparatii, sanatatea lui este subreda, copiii nu au ce le trebuie pentru scoala." Cam in situatia asta vad eu statul roman vis-a-vis de achizitionarea sculpturii lui Bracusi la momentul actual.

Si ce ministru serios ofera in cadrul unei licitatii o suma pe care nu o are cu convingerea ca o va strange din donatii de la popor prin promovarea sufocanta a unei valori despre care pana la momentul x nu vorbea nimeni.

Sunt multe alte metode prin care se poate aduce aport procesului de culturalizare a romanilor, dar nu sunt puse in practica. Deci ma gandesc ca aceasta achizitie reprezinta orice alt interes, mai putin cel al romanului. 

Nu, nu o sa sustin aceasta intiativa deoarece pentru mine reprezinta doar o actiune disperata de a iesi dintr-o situatie si mai disperata. Si ma intristeaza faptul ca direct sau indirect, donand sau nu, tot noi vom plati pretul acestei sculpturi, dupa care vom plati bilet de intrare in muzeu ca sa o vedem.