Mercur e retrograd pana pe 28 februarie

Cand cred ca stiu ce vreau, ma razgandesc. Cand cred ca ai disparut, reapari.
Cand cred ca noua tunsoare imi place, ma tund din nou (scurt, sa fiu sigura ca o sa ma linistesc o perioada). Cand spun ca nu imi mai cumpar nimic, reducerile ma incanta.

Si toate astea pentru ca empatizez cu Mercur? Adevarul este ca in ultimul an am fost in miscare retrograda ceva mai des decat planeta.
Nu e gresit sa ne razgandim. De multe ori ne ajuta sa gasim o perioada linistita, o persoana speciala, sau pe noi insine, un alt drum, sau sa-l imbunatatim pe cel pe care il avem deja.
Si chiar daca contrazic legea atractiei cred ca "Daca e sa fie, va fi. Poate nu cand vrem noi, ci cand trebuie".

Despre iubire si schimbari

Mereu mi-am dorit ca lucrurile frumoase sa ramana ca la inceput, mai ales cand este vorba de euforia, energia, viziunile cu care punem bazele povestilor de dragoste.
In acest sens, imi amintesc ca foarte multe discutii cu fosta mea mare dragoste aveau ca "sursa de inspiratie" intrebarea: "De ce nu mai este ca la inceput?!". Evident ca eu ii reprosam comportamentul lui, iar el plictisit de subiect, defila tot timpul cu aceeasi replica "Ce vrei, relatia se maturizeaza?!".
Pentru simplul fapt ca mintea mea refuza existenta conceptului, nu am incercat sa il inteleg si in scurt timp am inceput sa urasc acele 5 cuvinte, care in conceptia lui ne defineau relatia ca fiind una "matura".
Dupa un timp am inteles ca schimbarea e in legea firii, iar noi ne-am maturizat atat de mult incat am luat decizia inteleapta de a ne desparti.
Am realizat de asemenea ca iubirea nu e doar certitudinea atractiei dintre doua suflete si ca totusi e singurul lucru pe care il au in comun povestile de dragoste.

De-a lungul timpului foarte multi au incercat sa defineasca iubirea in sute, poate mii de feluri. Dupa parerea mea e inutil. Sutem atat de diferiti, visam, traim, simtim in atat de multe moduri incat  imaginatia oricat ar fi ea de nelimitata nu le poate cuprinde pe toate.
Nu exista iubiri mari sau iubiri mici. Nu exista "te iubesc mult" pentru ca in felul asta ar exista "te iubesc putin", ceea ce in conceptia mea e un paradox.
Exista relatii comune care urmeaza "regulile" unei societati previzibile si iubiri care schimba vieti, precum cea dintre Elena din Troia si printul Paris al Spartei.

:) - :(

Am luat decizia de a ma imprieteni cu monstrii din mintea mea, atunci cand am inteles ca numai asa reusesc sa ii conving ca am nevoie de intimitate. Problema apare atunci cand dependenta de afectiune te face sa iti doresti sa petreci din ce in ce mai mult timp in compania lor.

In aparenta, conceptul e similar cu aparitia prietenilor imaginari in copilarie. Doar ca pe aceia ii cream dupa viziunea absolutului, ii doream cu noi in orice moment, si mai ales ii tineam „ascunsi” de restul oamenilor. Inocenta specifica perioadei, atragea teama de a pierde pe cineva perfect care era doar al nostru.

Ce se intampla cand iti dai seama ca acele fantome, care de-a lungul timpului  au devenit diverse entitati, care la fel de simplu cum au aparut s-au dizolvat in neant, nu mai reprezinta un eu al propriei personalitati, ci un el sau o ea cat se poate de reali!?

HVD :d

Nu am mai "sarbatorit" ziua indragostitilor de cand eram in liceu. Probabil atunci bataia fluturilor din stomac era mai puternica decat ratiunea.
Mi se pare atat de superficial tot ce se intampla. Majoritatea cuplurilor se arata extaziate de aceasta zi, chiar daca nu inteleg prea bine de unde vine si ce semnficatie are (e ca atunci cand nu crezi in Divinitate, dar Craciunul este o sarbatoare importanta).
Indragostiti sau nu, in pragul despartirii sau impreuna de doua zile, cu amant (a) sau fara, oamenii se comporta exact cum vad in jurul lor. Cred ca m-ar incanta o idee originala, dar nu. Toti cumpara inimioare din orice material posibil, trandafiri rosii, pregatesc cine romantice, lumanari parfumate, iar cei pentru care bugetul nu este o problema, isi declara iubirea si daruiesc inele cu diamante la Paris.

Anul trecut, de 14 februarie am spus "da", in fata unei propuneri din partea sefului meu, la o cina cu tot staff-ul din firma in care lucram. Nu m-am gandit nicio secunda in ce fel avea sa imi schimbe viata acel da.

I never remembered to forget you

Ce inseamna uitarea intr-o lume a relativitatii? Putem alege ce sa uitam si ce nu? Ce eveniment, ce traire, ce situatie defineste perioada de timp necesara arhivarii anumitor momente din viata noastra?

De curand o prietena imi impartasea fericirea datorata intoarcerii la prima ei mare iubire, dupa ce, timp de mai bine de 3 ani fiecare a trait ce a dorit cu cine a dorit.

Scepticismul cu care privesc astfel de lucruri m-a facut sa nu reactionez pentru cateva secunde.

Pentru mine, trecutul reprezinta doar dovada a ceea ce suntem in prezent si nu vad niciun motiv pentru care ar trebui sa il retraim. Si nici nu inteleg cum poate cineva sa dispara din viata persoanei iubite vreme de peste 1000 de zile, cand o singura zi in astfel de situatii pare o eternitate.

Si mai mare mi-a fost uimirea cand mi-a spus ca momentele petrecute cu el, sunt mai vii decat cele scurse in ultimele luni. A fost clipa in care mi-am raspuns la una din intrebarile de mai sus *Uitarea depinde de intensitatea cu care am trait momentele pe care vrem sa le uitam*.

A 3-a zi...

Dupa aproape o saptamana in care a plouat fara oprire, o lumina puternica imi chinuie somnul. Deschid ochii. Era mult mai devreme decat obisnuisem sa ma trezesc, dar mirosul de cafea m-a facut sa realizez ca era adevarat, ca intr-un final, iesise soarele :):):).
Asteptarea a fost asemeni cu cea a unei persoane dragi. Zilele incep cu speranta revederii, iar seara, dupa ce stingi lumina, gandul ca "Nu a venit, poate maine...", atrage o intalnire in vis.
Sigur, uneori visele sunt tulburate de mesaje nocturne care iti ofera informatii extrem de importante, cum e aceea ca "Black Swan" e un film minunat si chiar merita vazut. Dar acesta este un alt subiect.
Asadar, ca in fiecare dimineata, imi savurez cafeaua (o placere pe care nu mi-as refuza-o niciodata), ma imbrac comod si ies din casa cu ideea de a gasi ceva care sa ma inspire. Dupa 10 minute de mers, un parfum, cunoscut de altfel, imi cucereste simturile. In fata unei bijuterii, in doua ghivece inalte, de marmura, zambile albe sfidau anotimpul.
Am aflat ulterior, ca florile au fost acolo tot timpul si imediat mi-a venit venit in minte intrebarea "De ce nu le-am observat inainte, iar acum au avut un impact atat de puternic asupra mea?"
Oare chiar e adevarat ca toate lucrurile se intampla cu un scop, si fiecare la timpul lui?!
Sau poate ne fixam pe lucruri fara importanta, devenind astfel incapabili sa le observam pe cele care ne definesc fericirea?!

...down to Gorky Park

"Wind of change" a celor de la Scorpions mi-a starnit curiozitatea asupra acestui parc din Moscova si evident ca printr-un search pe google afli tot ce vrei...Dar nu despre parcul in sine e vorba, ci despre amintiri, momente, vise si schimbari. 

De curand o prietena spunea ca o viata fara vise e ca atunci cand te-ai duce intr-o intersectie fara niciun scop sau  destinatie in minte. Ce se intampla? Pai... ramai acolo, sau te intorci acasa, ca oricum nu iti schimba nimic:)