A sosit luna cu miros de portocale si trairi de copil

Nu-mi plac multe dintre traditiile noastre, insa le ador pe cele din luna decembrie, pentru ca majoritatea bucura toate sufletele, indiferent de cat de vulnerabile sau inflacarate sunt. 

Primii fulgi de nea provoaca exaltare si activeaza starea de sarbatoare. Luminile din orase confirma ceea ce este o certitudine pentru toata lumea. E decembrie, oamenii devin mai spirituali, mai recunoscatori, zambesc mai des, cauta si daruiesc iubire mai mult ca in oricare perioada a anului. 

Inca de pe vremea in care il asteptam cu nerabdare pe "omul cel mai bun de pe Pamant", la mine in familie bradul se impodobeste pe 24 decembrie. Acum, momentul aduce cu el miros de cozonac si portocale, multe amintiri frumoase (Doamne fereste, cum sa decorezi bradul cu portocale!!! :))))))))))))) si stare profunda de bine. 

Ascultam colinde in surdina, ca nu cumva sa ratam putinii pitici inghetati care vin sa ne colinde si retraim cu drag momentele in care, bine imbracati, cu listuta in mana si versurile invatate plecam prin ger si zapada sa transmitem celor apropiati bucuria Craciunului si bineinteles sa castigam un banut :p.

Nu mai sunt de mult copil, dar sufletul meu simte la fel de intens bucuria sarbatorilor. 

Abia astept sa asez seara cadourile sub bradut, iar dimineata, cuprinsa de mirare, sa strig:"A venit Mosul!!!!".

Ps: Sper sa o fac si maine dimineata, pentru ca e 5 decembrie, o alta noapte magica. :)

O sa te alegi cu un imbecil, cand ma aveai pe mine...

Bine dragul meu ne-imbecil, dar tu stiai ca....

Eu asteptam momentul meu cu ploaia calda de vara?! Voiam sa o privesc cazand din cer, sa o simt pe fata, pe corp, sa o imbratisez, sa-mi ude hainele si sa mi le lipeasca de corp, sa-i zambesc si sa evit locurile acoperite ca sa ma bucur cat mai mult timp de ea.

Eram inca in visare cand si-a facut aparitia furtuna. Maaama ce violenta era, tuna si fulgera, se facuse frig. Mi-e frica rau de fulgere, vantul imi distrusese umbrela si nu-mi doream decat sa fug, sa ma ascund, sa ma protejez. 

Odata cu soarele apari si tu. Te ferisesi tot de furtuna, dar de cea din interiorul meu. 

Si uite asa iubitul meu ne-imbecil, ferindu-ma de zeci de furtuni singura, trecand de tot atatea ori de la agonie la extaz, si viceversa, in lupta dintre adorare si ura, apare el. Da, da, chiar el, imbecilul!

Imbecilul care se uita in ochii mei si vede dincolo de albastrul sau verdele irisilor mei. Imbecilul care stie ca nu-mi place sa ma tina in brate cand dorm, dar ca imi doresc sa-l simt aproape si ma tine de mana, sau imi atinge piciorul cu al lui. Dimineata nu se ridica din pat pana nu-mi saruta tampla si stie ca mirosul de cafea imi activeaza zambetul pe care vrea sa-l pastrez intreaga zi. 

Imbecilul cu suflet frumos pentru care nevoile mele sunt mai importante decat ale lui. Imbecilul care insista sa-mi duca bagajul, chiar daca femeia independenta care sunt, refuza de fiecare data. 

Alergam impreuna ca doi nebuni in ploile de vara si furtunile ne gasesc mereu la noi acasa si asa ele imi provoaca exaltare.

Stiu ca in perceptia ta profund egoista, tocmai ai citit descrierea clara a unui imbecil declarat, insa eu ii zic...iubire!

Feodor Mihailovici Dostoievski, Crima si pedeapsa

"O fiinta superioara are oare dreptul sa savarseasca o crima daca aceasta este in folosul intregii umanitati?"

Inainte sa pargurg primele pagini ale cartii, imi creasem ideea ca titlul este o metafora, insa am descoperit in scurt timp ca era cat se poate de realist.

Povestea are impact psihologic foarte ridicat, este incarcata de suspans si dezvolta idei de o profunzime si complexitate extraordinare, relatate atat de frumos incat apar ca lucruri stiute dintotdeauna, constientizate abia in momentul in care altcineva le spune.

Suspansul din cele 600 de pagini este eliberat doar la sfarsit, printr-o singura fraza.

Cand spui melancolic, "hmm, asta e!", incepe epilogul care imbraca in speranta, prin prisma iubirii, o poveste despre alegeri gresite, suflete otravite de prea multe teorii si rataciri.

M-a fascinat imprevizibilitatea istorisirii, descrierea minutioasa a caracterului si a portretului psihologic a unui tanar determinant de o idee sa ucida, care ulterior nu a manifestat nici cea mai mica urma de remuscare legata de fapta sa, fiind tulburat grav de faptul ca nu a stiut sa gestioneze intreaga situatie si bineinteles deznodamantul in antiteza clara cu actiunea.

As reciti aceasta carte! O recomand cu convingenrea ca va ajunge la sufletul oricarui cititor.

"Mai scriu dimineata. Noapte buna iubire."

In cutia cu amintiri, printre jurnale din adolescenta, poze, biletele si scrisori de toate felurile, am gasit sursa calitatii mele de visatoare incurabila. Desigur, este vorba tot despre un visator care imi oferea mult prea devreme, mult prea mult decat imi doream la varsta la care ma fascina noul si libertatea absoluta. Si totusi,"idila", asa cum o numea el, mi-a dat atat de multa incredere in mine si in oameni, incat ajunsesem sa cred ca el era doar una dintre zecile de clone ale unui om minunat, pe care eu aveam sa le intalnesc mai tarziu. Nu a fost chiar asa...:))))

                                                                                                                        "Duminica, 1 sept. 20.45

"Am promis...

Cerul mi-e martor ca nu-mi doresc altceva decat sa fim NOI. Pentru ca am inceput sa te simt si e placut. Te vad cu ochii mintii asa cum poate nimeni nu a avut privilegiul pana acum; esti goala, marmura alba a pielii tale ma infioara; mirosi a vara, mirosi a copilarie, sanii tai tresalta speriati de atingerea fierbinte a buzelor mele, pulpele-ti stau lipite, ascunzand pudice un adevarat tumult de placere fierbinte...As vrea sa te musc, dar mi-e teama ca o sa-ti stirbesc statuia. Arati nemaipomenit...

Imi place de obicei sa visez. De fapt ma hranesc cu iluzii, si asta deoarece realitatea nu e asa cum as vrea sa fie. Esti aici, te vad, te simt oarecum si asta mi-e de ajuns. Insa se intampla de multe ori sa-mi doresc mai mult, stiind mai ales ca e imposibil.

Mi-e somn...

As vrea sa te visez...Goala si fierbinte...

Mai scriu dimineata. Noapte buna iubire.

                                                                                                                                     

 Sambata, 07.30

M-am trezit un pic bulversat si necajit. In primul rand ca am avut ghinionul sa nu te visez si in al doilea rand ma intreb de ce nu te-am visat? Curios.

Mai e un pic si in scurta noastra idila o sa intervina unele "schimbari". Vei pleca...Locul gol lasat nu-l va putea umple nimeni. Pentru ca esti unica, esti TU, doar tu ai ochii cei mai frumosi...Esti ca si fulgul de nea ce mi-a cazut din zborul lui inconstient in palma, speriat ca daca l-as saruta, ar pieri.

Esti boarea noptilor de vara ce mi-au racorit fruntea, sapand in ea santuri de placeri si uitari.

O sa-mi fie dor de tine...Poate nu o sa ne intalnim asa repede, dar nu te voi iubi mai putin. Sa fii sigura. Si sa mai fii sigura de un lucru: nu te-am mintit in niciun moment. Poate am fost prea sincer...

Te iubesc, te ador, te astept."

Brancusi e al nostru! Noi ai cui suntem????

In speranta ca putinele cunostinte pe care le am despre asa numitul "geniu al spiritualitatii romanesti" vor deveni coerente si de asemenea cu gandul ca voi gasi raspunsuri la multele intrebari pe care le-am formulat retoric de cand promovarea "Cuminteniei Pamantului" pare ca a devenit cea mai importanta actiune nationala, am urmarit o emisiune dedicata lui Brancusi.

In cadrul emisiunii, pe langa promovarea intentiei guvernului nostru de a plati 11 milioane de euro pentru sculptura, era dezbatuta problema aducerii osemintelor artistului de la cimitirul din Paris in Romania. 

In momentul in care am auzit afirmatia intreb: De ce nu a venit sa moara acasa? De parca m-ar fi auzit, imediat invitatul emisiunii vine cu explicatia. Brancusi ar fi facut mai multe cereri de repatriere, dar acestea au fost respinse de Gheorghe Gheorghiu Dej, actiunea facand parte din procesul bolsevicilor de indepartare a oamenilor de cultura, cu intentii asupritoare.

Scurse alte cateva zeci de minute in care am auzit tot felul de lucruri pozitive despre sculptor, cum ar fi intentia de a lasa 200 din lucrarile sale mostenire statului roman, oferta care i-a fost refuzata, realizez ca de fapt nimeni nu-l contesta pe artist si nici munca sau valorea sa. Nu nu, chiar nu e despre Brancusi, este despre cei care ne conduc si despre incapacitatea lor de a lucra impreuna pentru binele comun. Personal imi doresc sa se inteleaga prioritatile din aceasta tara, sa se investeasca si natiunea sa fie indemnata sa doneze in functie de ele, daca situatia o cere.

Cadrul creat mi-a indus in minte scena unei satire. "Unui om de conditie medie i s-a oferit acum ceva timp un ferrari, bun al familiei, il refuza din diverse motive, iar dupa cativa ani isi da seama ce valoare reprezinta acel ferrari si incepe sa ceara bani tuturor membrilor familiei sa achizitioneze masina, folosindu-se de argumente de ordin spiritual, in conditiile in care casa in care locuieste ar avea nevoie de multe reparatii, sanatatea lui este subreda, copiii nu au ce le trebuie pentru scoala." Cam in situatia asta vad eu statul roman vis-a-vis de achizitionarea sculpturii lui Bracusi la momentul actual.

Si ce ministru serios ofera in cadrul unei licitatii o suma pe care nu o are cu convingerea ca o va strange din donatii de la popor prin promovarea sufocanta a unei valori despre care pana la momentul x nu vorbea nimeni.

Sunt multe alte metode prin care se poate aduce aport procesului de culturalizare a romanilor, dar nu sunt puse in practica. Deci ma gandesc ca aceasta achizitie reprezinta orice alt interes, mai putin cel al romanului. 

Nu, nu o sa sustin aceasta intiativa deoarece pentru mine reprezinta doar o actiune disperata de a iesi dintr-o situatie si mai disperata. Si ma intristeaza faptul ca direct sau indirect, donand sau nu, tot noi vom plati pretul acestei sculpturi, dupa care vom plati bilet de intrare in muzeu ca sa o vedem.

A fi sau a nu fi...Sexy!?

Ideea postarii mi-a fost indusa de o colega, care intr-o dimineata, vrand sa fie draguta, sau din pura sinceritate, incearca sa-mi faca un compliment: "Ce sexy esti astazi!". Chiar nu imbracasem fustita aia dreapta, de lungime medie, nici larga, nici mulata, ca sa fiu sexy. (Pentru mine a fi sexy inseamna un ansamblu de chestii care nu tin neaparat de vestimentatie). Cum nu am reusit sa invat sa primesc complimentele legate de aspectul fizic, zambesc si ii raspund scurt: "O sa iti povestesc la un moment dat ce inseamna pentru mine sa fii sexy".

In primul rand aspectul sexy pleaca de la atitudine. Cu atitudinea potrivita si cu putina imaginatie, putem fi sexy intr-o camasa barbateasca marimea XL, sau in miticile pijamalele croite clasic, sau in cea mai banala rochie care ar putea exista. 

Misterul este sexy. Cred ca e mai sexy ceea ce nu aratam, decat ceea ce aratam si mai cred ca doar barbatii fara pic de imaginatie prefera femeia mai mult goala decat imbracata. 

O privire sexy, sau o tonalitate interesanta a vocii, depaseste potentialul oricarui top care ne scoate in evidenta formele. 

Un zambet discret adresat unei singure persoane, cand te afli intr-un grup, este extrem de sexy!

Dar indiferent de modul in care reusesti sa o faci, fii sexy! Viata devine mai usoara :)

Baby, te iubesc, dar in seara asta trebuie sa stau cu ea!

Prietene, tu nu te iubesti nici pe tine, deci nici nu se pune problema sa mai iubesti pe altcineva.

Ea era sotia, iar el in seara respectiva nu ramasese acasa, asa cum spusese, ci calatorea in masina lui alba cu geamuri fumurii cu o a 3-a draguta....sau doar el stie cu adevarat a cata era.

Uimita de frecventa situatiilor de acest gen, am hotarat sa intreb mai multi reprezentanti ai asa numitului "sex puternic", daca un barbat poate iubi 2 femei in acelasi timp? Si mai mare mi-a fost uimirea cand 90% dintre prietenii si cunostintele mele de sex masculin au raspuns hotarat "da!", precizand ca raspunsul este rezultatul propriilor experiente.

Cum naiba???Atunci monogamia e pura teorie, pe care si-o insusesc doar cei slabi sau cei care nu au, sau nu stiu sa-si creeze optiuni?

Vai dragule, tu zici ca "adaptezi" iubirea la societatea in care traim...

Nu nu!!! de fapt regizezi si esti actor intr-un film care la inceput pare incitant, dar in scurt timp se transforma in ceva hidos, care depaseste limitele oricarei constiinte sanatoase. E un film cu 3 personaje si doua cadre, cand unul este pe stop celalalt e play. La un moment dat mintea ti-o ia razna, te simti sufocat de propriile minciuni, sufletul ti-e inghetat, dar te consolezi fals de fiecare data cu faptul ca o iubesti pe una si pe cealalta si mai mult. Nu mai stii ce vrei, nu esti fericit si semeni doar frustrare in jurul tau. In interiorul triunghiului nimeni nu simte frumos si pentru nimeni nu exista happy end, deci despre ce iubire vorbim?!?! 

Iar tu draga mea, mai bine experimenteaza sentimentul dulce al libertatii, decat sa masori timpul care se scurge intre doua apeluri de la un om care are impresia ca te contacteaza des pentru ca el face totul la dublu.

"I will love you anyway, everywhere, forever!"

Incercam sa gasesc un film potrivit pentru o duminica de iunie ploioasa. Am ales dupa instinct, cum fac de obicei.
"La corrispondenza" este un film regizat de catre Giuseppe Tornatore, destul de sarac prin prisma actiunii, dar extrem de bogat din punct de vedere psihologic si emotional.
Ed (Jeremy Irons) si Amy (Olga Kurylenko) "traiesc" o iubire dincolo de timp si spatiu, dincolo de societate si reguli, dincolo de viata si de moarte.
Modul in care cei doi isi arata iubirea este unic. Nu o sa descriu povestea, pentru ca fara mister, filmul isi pierde stralucirea. Totusi, pentru a va aprinde putin curiozitatea....La un moment, dat Ed ii spune lui Amy, prin intermediul unei inregistrari video, ca noi oamenii ne nastem nemuritori, insa pe parcursul vietii comitem o greseala importanta care ne face sa ne pierdem nemurirea. Chiar daca ne este dat sa intelegem care este aceasta greseala, lucrurile nu mai poti fi schimbate...Greseala lui fusese ca nu o cunoscuse mai devreme.

Vi-l recomand cu drag.

ps:

In poza este insula San Giulio, din lacul d'Orta a regiunii Piemonte din superba Italia, locul care defineste povestea redata in film, numita "Borgo Ventoso".

30, in sfarsit!?!?Oh nu, opriti timpul!!!

In luna iunie 1986, pe timp de seceta,  condusi de o superstitie prosteasca, mai multi oameni au alergat o "fetita" de 19 ani, care era aproape de momentul nasterii primului ei copil, sa o stropeasca cu apa, in speranta ca Dumnezeu va trimite pe pamant ploi.
Intr-o poza facuta in acea perioada, "fetita" superba, cu privirea dulce si timida, imbracata intr-o rochie alba care-i scotea in evidenta burtica mare si rotunda, avea infasurat de picior un bandaj alb patat de sange. Cazuse destul de urat, dar la scurt timp dupa, a nascut o fetita frumoasa si sanatoasa, cu par negru maricel si ochi albastri.

Cand au trecut? In aproape 950 milione de secunde, timp in care am fost intr-o continua "fuga" sa cunosc, sa invat, sa sper, sa iubesc, sa cresc. Fuga nu a fost in zadar, insa am omis un lucru extrem de important....m-am oprit de prea putine ori sa ma bucur, sau pur si simplu sa simt cum e dupa ce am invatat, dupa ce am iubit, dupa ce am fost dezamagita, dupa ce am dezamagit, dupa ce am castigat, sau am pierdut.

Am cunoscut multi oameni. Dintre ei, stiu sigur ca unii vor ramane mereu undeva in mine, altora, daca nu i-as vedea zilnic, le-as uita si numele. Unii m-au tinut de mana atunci cand am avut nevoie, pe altii i-am tinut eu. Unii m-au cucerit, pe altii i-am cucerit eu. Unii m-au facut sa plang, altii au plans din vina mea. Am incercat sa-mi fixez in minte ideea ca ar trebui sa fim stapani pe propriile trairi, indiferent de factorii din jur. Am realizat in secunda 2 ca suntem atat de efemeri si vulnerabili in fata durerii, incat singura posibilitate pe care o avem este sa o acceptam si sa asteptam sa se sedimenteze.

Am invatat sa dau valoare lucrurilor si sa pretuiesc lucrurile de valoare. 

Acum stiu ca daca nu este valorificat, timpul doar ne masoara puturos si cu impact major imbatranirea.

De aceea, nu-mi mai permit sa pierd timp urmarind un film prost, sau citind prostii, sau ascultand asa zise povesti care nu-mi transmit nimic.
Imi permit sa-mi aleg prietenii, pentru ca prefer sa beau o cafea in linistea zgomotoasa a mintii mele plina de monstri energici, decat cu cineva care nici macar nu reuseste sa ma tina ancorata in momentul x. De aici ideea unei arogante sau a faptului ca uneori sunt inabordabila. De fapt, caut, pentru ca le ador, momente cu oameni inteligenți, carismatici, veseli, motivatori, caut sa fiu inconjurata de oameni cu sufletul curat, ale caror povesti imi starnesc amintiri si dorinta de a-mi impartasi propriile experiente si care ma poarta atemporal din momentul x, in momentul x+1 sau in momentul x-1 si tot extraordinar ma simt. 

Am invatat din greseli...poate uneori nu de la prima abatere...:D Dar asta este calea spre maturitate.
Acum stiu sa spun "nu!" si sa pastrez argumentele pentru mine. 

Am sperat chiar si atunci cand planetele se roteau in galaxie asemeni unor mingi de ping pong intr-un bol inchis. Am sperat si am crezut atat de tare, incat imi creasem propriul film cu personaje din viata reala, care nu aveau nicio idee despre firul actiunii in care in mod imaginar ii implicasem.
Am visat cu ochii deschisi si nu de putine ori am avut impresia ca nu ma mai trezesc, dar de fapt visul devenise realitate :).

Iubirea a fost singura constanta din viata mea. Am iubit nebun si rational, intelept si cu teama. Prin iubire am avut parte de cele mai frumoase si intense experiente.  Am inteles tarziu, insa toate iubirile "esuate" m-au invatat cate ceva. Bineinteles ca atunci cand plangeam isterica si intrebam retoric "de ce?", nu aveam cum sa inteleg evolutia spirituala care venea la pachet cu "esecul" si care avea sa insemne un mare plus in tot ce avea sa urmeze.
Poate am starnit furie sau dezamagire cand in repetate randuri am spus "nu!" hotarat sau "gata!", dar pentru ca eu sunt personajul principal in filmul meu, am ales sa astept iubirea, in schimbul unei banale relatii de cuplu.

Am crescut si o sa se intample asta in continuare. Inca am multe lucruri pe care nu le inteleg, care poate la un moment dat vor capata contur sau poate, dimpotriva, vor atrage o resemnare din partea mea.

Spun ca stiu unde vreau sa fiu peste 10 ani, cu toate ca acum 10 ani nu aveam nici cea mai mica idee ca voi fi aici, asa.
Oricum, vreau sa stii, draga timpule, ca nu ma grabesc deloc.

Povesti cu zâne pentru stele sau povesti cu oameni pentru suflete?

Nu am avut mereu șansa să întâlnesc oameni care să se dezvăluie repede, iar unii dintre ei m-au învăluit în incertitudine la fel de repede precum se dezvăluise. E ok, mi-am zis, în ideea în care nu m-am așteptat niciodată să primesc mai mult decât am dat.

Problema intervine atunci când omul negru cu bocancii murdari reușește sa-ți atingă sufletul. Si o face atât de natural, uneori jucând rolul îngerului, alteori pe cel al diavolului, încât începi sa te întrebi serios dacă nu cumva judeci greșit lucrurile. Când realizezi disconfortul pe care ți-l crează încerci sa fugi, dar te prinde și te întoarce. Nu esti convinsa ca vrei sa ramai, iar dupa un timp, simți ca situația scrisa în zeci de copii de culori diferite te sufoca si încerci sa premeditezi o evadare fără precedent. Ti se pare ca în sfârșit ai reușit și din acel moment reîncepi sa colecționezi clipe de fericire din toate sursele posibile, neglijate în goana după un happy end, despre care ai uitat ca nu poate exista fără o poveste.

Te simți din nou tu, te bucuri de tine vindecata de dependenta de omul negru cu bocancii murdari! Si ca în vremurile bune, în nopțile senine, gândurile ți se transforma în povesti cu zâne pentru stele, iar soarele dimineții redevine balsam pentru simțirile mult timp prăfuite de vântul rece.
Esti bine, insa tu, ca si stelele, preferi povestile cu oameni care se intampla pentru suflete, in locul celor rezultat al imaginatiei. Inexplicabil, ca o umbra intr-o zi innorata, omul cu bocancii reapare. Uneori il astepti, alteori te surprinde. Poti trai asa, sau poti alege.

Se spune ca nu toate evenimentele din viata noastră au o semnificație imediata, și se știe și ca alegerile care ne reflecta fricile, nu ne duc mai departe decât eram în momentul în care am făcut o astfel de alegere.  Unii considera ca si speranta este tot o alegere...Eu cred ca speranta trebuie sa fie o stare de fapt!

De fapt, dupa cafea voiam sa te invit la mine, dar cred ca nu esti genul...

- Cafea?

- Doar dimineata.

- Cu mine?

- Dupa ce imi raspunzi la 30 de intrebari.

- Te rog!

Prietene, deja mi-am  pierdut interesul. Eu glumeam, tu nu te-ai prins. Eu radeam, tu asteptai prima intrebare...  

Pentru ca eu nu mai incepeam, incepe el (impresionant, mi-am zis, omul e hotarat!).

- Cum definesti o femeie adevarata?

Hmm, m-ai prins, stai sa ma asez mai comod.

- In primul rand, o femeie adevarata are pentru ca poate, nu pentru ca cere. Isi iubeste libertatea, deci nu va fi niciodata sclava. Ingenuncheaza in fata durerii, dar niciodata in fata sursei ei. O femeie adevarata stie ca acolo unde se formeaza coada se vinde ceva ieftin, de aceea ea lucreaza doar cu rezervari pe termen lung.

Da, clar, femeile adevarate mai si plang, dar stiu si cand sa se opreasca. Ele nu ignora mesajele transmise de al 6-lea simt, ci le folosesc pentru a actiona, sau dimpotriva pentru a pune punct, atunci cand virgulele sunt prea multe.  

Dupa ce usa s-a trantit, femeia adevarata va sti cu certitudine ca poate nu astazi, dar maine cu siguranta el va constientiza ca a pierdut. 

O femeie adevarata nu va ataca niciodata pe nimeni ca sa-si atinga scopurile, pentru ca ea isi construieste propriul drum in viata. Va invata ca e mai sanatos sa ocoleasca obstacolele, in loc sa le sedimenteze si sa treaca peste ele.

O femeie adevarata va cauta intotdeauna iubirea adevarata, in toate formele ei. 

...........................

- Hei, nu vrei sa vorbim despre Adrian Ghenie?

- Ok...

- De fapt, dupa cafea voiam sa te invit la mine, dar cred ca nu esti genul...

- Mmm, stii ce?!ma simt cam obosita, vorbim despre Ghenie cu alta ocazie!

Umanista sau Feminista?

Putem vorbi despre umanism intr-o societate in care discriminarea feminina este o realitate?

E clar ca in mediile evoluate, emanciparea feminina este un fapt, dar din pacate, in mediile primitive, unde educatia, informatia si valorile sunt practic inexistente, discriminarea feminina reprezinta inca normalitatea. Nu are sens sa intru in detalii, cu siguranta ca daca ati vazut macar o data stirile de la ora 5, stiti despre ce vorbesc. 

In plus, pe cand in mediile primitive comportamentul oamenilor este rezultatul exemplelor limitate la care au asistat din generatie in generatie, fara a avea macar cea mai mica idee legata de schimbare, in mediile evoluate totul se intampla constient si fara dorinta unei schimbari.

Da, comparativ cu cateva decenii in urma, acum exista egalitatea juridica intre sexe, obtinuta de femei dupa lupte dure cu sistemul, dar au ramas regulile sociale nescrise, tabuurile religioase si culturale, mentalitatea nesanatoasa atat a unor femei cat si a unor barbati privind necesitatea schimbarii unor lucruri care functioneaza asa cum sunt.

Odata cu libertatile au sosit si noi responsabilitati pentru femei. Si cu toate ca zilnic demonstreaza ca se simt fericite atunci cand reusesc sa le faca pe toate, isi iubesc independenta si depun continuu eforturi sa devina din ce in ce mai bune, tot nu reusesc sa-i faca sa dispara pe barbatii care au impresia ca femeile isi doresc barbati cu stabilitate financiara ca ele sa devina "printese"= casnice, supunerea fata de barbat fiind de la sine inteleasa intr-o astfel de situatie.

Deci, umanista sau feminista? 

Umanista...cu cateva observatii!

Te-am iubit iubitule! Problema e ca nu te-am iubit cand m-ai iubit si tu?

"Sau poate setea mea de iubirea ta era mult mai mare decat resursele tale!? Am incercat sa ma bucur de tot ce insemnai tu, cu speranta ca intr-o zi te vei debloca si ma vei bloca in inima ta pentru totdeauna.

In schimbul zilei pe care o asteptam a venit ziua in care sub presiunea intrebarilor mele ai ales sa-mi iei speranta. Pentru cateva minute mi-a fost greu sa-mi controlez respiratia, pur si simplu nu-si gasea ritmul. 

Credeam ca lipsa ta imi va provoca moartea, dar supravietuiesc. Te strig undeva in golul din mine! Nu vreau sa ma auzi, nu are sens sa incerc sa te aduc intr-un loc unde nu ai fost niciodata cu adevarat, mai bine ma concentrez sa nu ma pierd pe mine."

Interventia era absolut necesara, iar rezultatul ei a fost un succes total.

Anestezia i-a rapit constiinta intr-o fractiune de secunda, iar expertii spun ca odata trecut efectul ei durerea va fi groaznica. Ceva lipsea cand s-a trezit. Lipsea pentru ca asa i-au spus, nu pentru ca asa simtea. 

Se stia puternica, asa ca imediat a vrut sa paseasca. De fapt voia sa fuga, dar teroarea i-a invadat creierul. A intins mana in speranta ca cineva o va ajuta sa faca primii pasi. Nu era nimeni, doar ea. Incearca, dar tentativa esueaza.

Mai fusese acolo, era sigura, dar parca durea mai putin, sau durea diferit, nu reusea sa-si dea seama.

Dupa ceva timp realizeaza ca o visatoare nu poate exista fara speranta si ca nimeni nu-i poate lua nimic din interiorul ei, fara sa-si dea consimtamantul. Nu si l-a dat!  :)